-bah, crezi că mai ninge luna asta?
-să se ducă dracu cu ninsoarea lor

oamenii în jurul meu fac copii şi alţi copii... eu mă gândesc serios să mă apuc de un nou procesor...

cred că am mai scris cândva că sentimentul pe care l-am avut atunci când am terminat lucrul de aproape un an la primul procesor a fost (probabil) asemănător cu sentimentul pe care îl ai când ţi se naşte un copil...

m-am gândit la două deosebiri esenţiale:

prima ar fi că spre deosebire de un copil, procesorul meu nu se cacă pe el, nu face pipi pe el şi nu face zgomot... nu-mi mănâncă bani şi nu are nevoie de camera lui... nu e nici la fel de urât ca majoritatea copiilor, dar nici la fel de frumos ca verişoara mea bianca... nu trebuie să stau cu grijă după el, să nu se împiedice şi să-şi spargă capul... şi cel mai important, procesorul meu n-a ieşit dintr-un vagin, nu am avut nevoie de nici o femeie pentru a-l concepe... şi îl pot înmulţi de câte ori vreau eu...

dar spre deosebire de un copil, procesorul meu nu va învăţa niciodată să vorbească şi să-mi spună ce mult se bucură că l-am făcut şi că sunt tata lui... cu toate astea, petrec mai mult timp cu el decât alţii cu copiii lor... iar dacă mă ajută mintea, poate al zecelea procesor îmi va vorbi...

şi da, scumpe domnişoare sau mame, ştiu, dacă toată lumea ar face procesoare şi nu copii, lumea s-ar duce dracului... dar în egoismul meu, nu-mi pasă...

una bună de la muncă...

s-a hotărât că teambuilding-ul de anul ăsta va fi devansat din septembrie în iulie, şi va fi organizat de o firmă, să facem ceva special... noi le-am zis că ce vrem noi să facem în teambuilding e să zacem, să bem şi să jucăm poker, nimic altceva, dar ei vor să ne plimbe pe la mama dracu prin râuri pe sub peşteri, să dormim la cort şi să ne facem singuri de mâncare...

acum câteva zile au venit doi gigei (chiar decenţi) la firmă să ne povestească ce-o să facem... în principiu poza de mai sus...

la final unul din ei concluzionează: “ne sculăm de dimineaţă, vom merge mult pe jos, va fi greu la început, unii dintre voi mai slabi de inimă poate se vor speria, dar ne vom ţine de mână şi ne vom ajuta reciproc, iar la final mergem acasă, ascultăm ceva muzică şi mâncăm bine“...

la care eu: “ca la parastas” !

maxim

discuţie cu o colegă în maşină, cu Slayer pe fundal, ea mare fan Pink Floyd:

eu: “asta înseamnă muzică, rapidă, agresivă, să te trezească, să te facă să trăieşti”
ea: “nu, muzica bună înseamnă răbdare şi versuri”
eu: “DACĂ VREI VERSURI CITEŞTE DRACU O POEZIE !”
ea: “DACĂ VREI ENERGIE MĂNÂNCĂ DRACU UN BATON DE CIOCOLATĂ !”

priceless

e imposibil ca toată lumea să fie fericită...